Cuvântul „artă” este derivat din latinescul ars, care inițial însemna „îndeletnicire” sau „meșteșug”. Aceste sensuri mai sunt încă prezente în alte cuvinte derivate din ars precum „artefact” (un lucru făcut de priceperea umană) și „artizan” (o persoană pricepută în crearea de lucruri). Sensurile termenilor „artă” și „artist” nu sunt, totuși, așa de clare și evidente. Înțelegem arta ca și implicarea a mai mult decât priceperea meșteșugărească. Ce anume face diferența dintre o operă de artă și un artefact sau dintre un artist și un artizan?
Când le este pusă această întrebare, elevii vin de obicei cu mai multe idei. Una dintre ele este frumusețea. Multe creații artistice sunt izbitoare din punct de vedere vizual, iar în secolele XVIII, XIX și începutul secolului XX, analiza calităților estetice a fost un subiect central pentru istoria artei. În această perioadă, arta care imita creațiile grecești și romane (arta antichității clasice) era considerată ca înglobatoare a unei perfecțiuni nemuritoare. Istoricii de artă se concentrau pe așa-numitele arte frumoase (fine arts)—pictura, sculptura și arhitectura—analizând virtuțiile formelor lor. Cu toate acestea, în ultimul secol și jumătate, atât arta cât și istoria artei au evoluat în mod radical.
Artiștii s-au îndepărtat de tradiția clasicistă, îmbrățișând noi medii și idealuri artistice, iar istoricii de artă și-au mutat atenția de la analiza frumuseții formale a artei la interpretarea semnificației sale culturale. Astăzi înțelegem frumusețea ca fiind subiectivă — un construct cultural care variază în timp și spațiu. În timp ce majoritatea artei continuă să fie în principal vizuală, iar analiza vizuală este în continuare un instrument fundamental folosit de către istoricii de artă, frumusețea în sine nu mai este considerată un atribut esențial artei.
Un al doilea răspuns comun la întrebarea despre ce anume distinge arta se concentrează pe originalitate, creativitate și imaginație. Acesta reflectă o înțelegere modernă a artei ca și manifestare a ingeniozității artistului. Totuși, această idee a luat naștere în urmă cu cinci sute de ani în Europa renascentistă și nu se poate aplica direct multor lucrări studiate de către istoricii de artă. De exemplu, în cazul artei egiptene antice sau a icoanelor bizantine, păstrarea tradiției era mai apreciată decât inovația. Cu toate că ideea ingeniozității este importantă în istoria artei, nu este un atribut universal al operelor studiate de către istoricii de artă.
Toate acestea ar putea duce la concluzia că definițiile artei, precum cele ale frumuseții, sunt subiective și instabile. O soluție la această dilemă este să propunem că arta se distinge, în primul rând, prin efectul său vizual, adică, prin abilitatea sa de a captiva privitorul. Artefactele pot fi interesante, dar arta, sugerez eu, are potențialul de a ne mișca — emoțional, intelectual sau în alte feluri. Poate face acest lucru prin caracteristicile sale vizuale (raportul, compoziția, culoarea etc.), exprimarea ideilor, măiestrie, ingeniozitate, raritate sau o combinație a acestora sau altor calități. Felul în care arta ne captează atenția variază, dar într-un fel sau altul, arta ne poartă dincolo de experiențele comune ale vieții de zi cu zi. Cele mai bune exemple stau mărturie pentru extremele ambițiilor umane, priceperii, imaginației, percepției și emoției. Astfel, arta ne îndeamnă să reflectăm asupra aspectelor fundamentale a ceea ce înseamnă a fi om. Orice artefact, ca și un produs al priceperii omului, ar putea oferi o imagine asupra condiției umane. Dar arta, depășind banalitatea, are capacitatea de a face acest lucru în moduri mult mai profunde. Arta, în acest caz, este poate cel mai bine înțeleasă ca și o clasă specială de artefact, excepțională prin capacitatea sa de a ne face să contemplăm și să simțim prin intermediul experienței vizuale.
Precum definițiile artei și frumuseții, ideile legate de istorie s-au schimbat de-a lungul timpului. Poate părea că a scrie despre istorie este un lucru simplu — totul se bazează pe fapte, nu-i așa? În teorie, da, dar dovezile care au supraviețuit din trecut sunt vaste, fragmentare și dezordonate. Istoricii trebuie să ia decizii cu privire la ce să includă și ce să excludă, cum să organizeze materialul și ce să fie spus despre acesta. Prin aceste acțiuni, ei crează fire narative care explică trecutul în feluri prin care poate fi înțeles în prezent. Inevitabil, pe măsură ce prezentul se schimbă, aceste narațiuni sunt actualizate, rescrise sau eliminate complet și înlocuite cu altele noi. Toată istoria este, în acest caz, subiectivă — pe cât de mult un produs al timpurilor și locurilor în care a fost scris, pe atât al dovezilor din trecut pe care le interpretează.
Disciplina istoriei artei s-a dezvoltat în Europa în perioada colonială (undeva între sec. XV spre mijlocul sec. XX). Istoricii de artă timpurii puneau în centrul atenției tradiția europeană, celebrând originile sale grecești și romane și idealurile artei academice. Pe la mijlocul sec. XX se stabilise deja un narativ standard pentru „arta vestică” (sau arta occidentală) care își trăgea originile de la preistoria, antichitatea și evul mediu mediteranean până la Europa modernă și Statele Unite ale Americii. Arta din celelalte părți ale lumii, etichetată ca și „artă non-vestică” (sau non-occidentală), a fost tratată de obicei doar marginal și dintr-o perspectivă colonialistă.
